Casa din satul Havrelivţi raionul Kiţmani a fost construită în 1960. Se observă că în curte nu există anexe gospodăreşti. Proprietarul casei era aşa-numitul „halupnec”- „zdrenţuros”, adică ţăranul care, în afară de casă, nu avea nici pământ, nici vite, nici o gospodărie proprie. Ca să-şi poată întreţine familia numeroasă, împreună cu soţia sa, lucra ca slugă pe pământ străin. Construcţia este bicamerală, de tipul cameră de locuit, tindă. Sistemul de construcţie este pe cadre (schelet de lemn). Pereţii sunt unşi cu lut şi văruiţi. Prispa şi partea inferioară a pereţilor sunt unse cu clei. Acoperişul construit în patru ape este din stuf. În camera de locuit există un tavan din scânduri groase, prinse pe bârne (grinzi) traversale. În tindă, tavanul lipseşte. Casa era încălzită clasic, iar fumul ieţea în tindă. Podeaua din casă era pământ bătătorit. Periodic, gospodina ungea podeaua cu lut amestecat cu bălegar şi funingine. Aproximativ o treime din suprafaţă este ocupată de cuptor – vatră cu plită – care avea şi loc de dormit. Lângă vatră erau aşezate ustensilele necesare gospodinei: lopata pentru pâine şi săpăliga pentru jar. De la intrare în dreapta, vedem poliţa cu veselă, apoi masa cu bănci şi deasupra mesei, icoanele. Faţă în faţă cu cuptorul, în colţul cel mai cald al încăperii, se află patul, acoperit cu ţesătură lucrată în casă, lângă pat se află leagănul prins în tavan. Deasupra patului se află bara de lemn (stinghie) pe care este desfăşurată îmbrăcămintea de toată ziua: cămăşi, izmene, sumane, catrinţe (fote). În mijlocul încăperii se află războiul de ţesut orizontal, care ocupă tot spaţiul liber rămas în cameră.
În lungile nopţi de iarnă, gospodina torcea şi ţesea, câştigând astfel câţiva bani. Ea torcea lână pe furca de tors, făcând suveici pentru ţesut. Pentru furcă se delimita un spaţiu special în banca de lângă fereastră. Războiul de ţesut era arendat la oamenii mai bogaţi din sat, cu condiţia efectuării unor zile de muncă. Ţesutul era etapa finală a lungului şi complexului proces, în mai multe trepte, de pregătire a pânzei. Ordinea tuturor activităţilor legate de ţesut era dictată de calendarul lucrărilor agricole. Primăvara se însămânţa inul şi cânepa, la sfârşitul verii inul era strâns, treierat (pentru a scoate sămânţa), se ţinea în apă, apoi era împrăştiat pe pământ, unde era mult timp spălat de ploaie şi uscat de soare. Când materia primă era gata, era adunată în snopi şi depozitată în şură. Mai departe, începea procesul de meliţare a inului (zdrobire, curăţare a tulpinii de partea lemnoasă), folosindu-se ustensilele corespunzătoare (meliţa şi bătătorul), iar după aceea, urma pieptănatul (scărmănatul) inului, prin fuşalăi, obţinându-se fuiorul, care ulterior servea la toarcerea (răsucirea) firelor pe fus. Firele obţinute erau înfăşurate pe vârtelniţă, urmând a fi zolite (vopsite) cu substanţe de origine vegetală sau animală. Iţele pentru ţesătura de bază erau înfăşurate şi fixate pe războiul de ţesut, iar firele pentru ţesut erau trecute prin aşa-numita „ţevuşcă”, care era introdusă în suveică. Datorită specificităţii agro-tehnice a culturii inului, ţăranii înclinau de multe ori să cultive cânepa şi să realizeze produse din fibra ei, chiar dacă pânza era mai grosolană iar calitatea ei, mai slabă.